Galapagos

Momeala a funcționat: suntem prinși, fără nici o putință de scăpare!

Am plecat cinci oameni cu patru bagaje de mână, trei schimburi fiecare, două subțiri și unul gros pe noi. Un bagaj era doar din scule, iar altul din cărți și caiete. Trebuia să verific dacă putem să mergem în jurul lumii cu atât de puține lucruri. Ce obiecte sunt bune, ce trebuie să schimbăm.

Înainte să plecăm ne-am făcut temele și am învățat despre Galapagos: istorie, geografie, păsări, animale. Am citit cărți și ne-am uitat la filme, am căutat pe internet informații despre ce trebuie să vizităm pe ce insule, în ce agenții să ne încredem, ce hoteluri să evităm. Pe scurt: ne-am dus pregătiți. Mental...Restul ne-a luat pe sus.

Insula Isabela, hotel La Laguna: de pe terasa de la etajul întâi, ce face legătura între camerele noastre (și ale altor locatari), instalați comfortabil pe canapea, putem vedea cinci flamingo care își desfășoară viața normal, mănâncă, se întind, își curăță penele, zboară. Peste o margine a lagunei este construit un ponton complet din lemn (inclusiv cuiele) pe care circulă turiști și localnici. Toți se opresc pentru un moment să se uite la păsări, care sunt atât de diferite în colorit. Te-ai putea crede într-o grădină zoologică interactivă. Ne plimbăm în jurul hotelului. În mai puțin de un minut suntem pe malul oceanului unde găsim iguane marine ieșind din mare, tacticoase și teritoriale. Reintrăm în sat și ne îndreptăm spre Centru de Creștere al Broaștelor Țestoase și ne oprim fascinați la fiecare minut să admirăm fie un conglomerat de iguane mai micuțe care se încălzesc, fie cintezoii, fie alte păsări care se afla acolo. Experiența ne spune că ar trebui să se teamă de noi, să se ascundă. Apoi mă gândesc că sunt precum vrăbiile, își desfășoară existența printre picioarele oamenilor. Dar sunt reptile printre turiști! Și dintr-o dată îi admir pe toți oamenii care au făcut acest moment posibil pentru noi: pe cei din UNESCO care au declarat Galapagos moștenire internațională, pe cei care au decis că 97% din pământ și încă o bucată mare de ape teritoriale este parc național, pe cei care au construit toate facilitățile pentru turiști, respectând animalele și teritoriile lor, pe cei care locuiesc în insule, pe turiști.

Pe insule locuiesc un număr restrâns de păsări, reptile, mamifere. Au fost super studiate și clasificate. Dar nu asta este ceea ce face deosebită experiența de a fi în Galapagos, ci sentimentul de privilegiu de a fi în vecinătatea unor animale sălbatice care sunt în mediul lor și nu se tem de tine, că ți se îngăduie să fi martor la viața lor. Am văzut broaște țestoase în rezervație sau în mediu natural, libere să se miște unde vor. Dacă te concentrezi doar pe ochi, au priviri care exprimă curiozitate, așteptare, plictiseală, supărare, somnolență. Am văzut un cuplu de albatroși care își făceau curte unul altuia stând pe cuib și clocind oul, într-un loc înțesat cu alte cuiburi în care își așteptau părinții pui pufoși. Am văzut blue footed boobies hrănindu-și puiul și apoi ferindu-l de soare. Am văzut lupi de mare făcând gimnastică, scărpinându-se și hrănindu-și puii. Am văzut și auzit pești mâncând alge de pe stânci, un zgomot ca de foarfeci scurte. Am văzut șopârle săpându-și cuibul. Și nu mai am putere să vorbesc, ci doar mă concentrez să respir într-un ritm relativ normal și să absorb cât mai mult din ceea ce e în jurul meu.

Insulele Galapagos sunt vulcanice. Se formează deasupra unei guri active vulcanice între două plăci tectonice. Placa Nazca se mișcă spre est și cu ea și insulele, care pe măsură ce se îndepărtează, se acoperă cu vegetație, devin locuite, își pierd sursele de apă, se erodează și se scufundă. Pe insula Isabela se găsesc cinci vulcani activi Wolf, Darwin, Alcedo, Cerro Azul și Sierra Negra care este și vulcanul activ cel mai mare din lume, cu o caldera al cărei diametru este de aproximativ 10 km. Este o întindere mare de lava, cu pereți abrupți, cu diferite culori în funcție de vechimea erupțiilor. Dimensiunea ne covârșește.
Ne îndreptăm spre un vulcan secundar lui, Chicco. Mergem pe o cărare mărginită de guyave (plantă introdusă și invazivă), trecem și pe lângă un copac la umbra căruia ne vom mânca prânzul și dintr-o dată peisajul se schimbă: lavă și iarbă, apoi doar lavă roșie, aspră, fragmentată. Ne uităm în jur și vedem mai multe conuri secundare pe care lava încremenise fie în râuri, fie în explozie. Avem senzația că abia au terminat. Și totuși unele locuri aveau aproape 100 de ani. Ajungem într-un loc mai înalt de unde avem o vedere de ansamblu: în apropiere de noi lavă roșie și neagră, conuri și frânturi, în depărtare vedem istmul de 14 km al insulei alb, verzui, Alcedo, în spatele lui Darwin și abia conturat Wolf. În dreapta insulei vedem insula Santiago și mai departe Santa Cruz. Dintr-un alt punct de belvedere putem bănui insula Fernandina. Și te simți mic și neajutorat dacă ar fi să fie activi toți vulcanii, și norocos că poți să privești și să ai la picioarele tale un asemenea peisaj. La mai mulți kilometri distanță spre est, pe insula San Cristobal într-un con vulcanic se află la înălțimea de aproximativ 750m un lac de apă dulce în care vin fregatele să-și spele penele de sare și petrelii să-și facă cuiburi pe malurile lui. Fiind sezonul uscat ar trebui să fie garua, o ceață fină, dar suntem norocoși și putem vedea de jur împrejur lângă noi lacul și jos în depărtare o panglică albă de valuri ce se sparg de stânci. Avem senzația că suntem într-un glob de sticlă pentru că nu putem distinge linia orizontului, culoarea oceanului se continuă în culoarea cerului, înconjurați de marginea sud vestică a insulei.

Din nenumăratele insule doar patru sunt locuite permanent. Diferitele feluri de păsări locuiesc pe diferite insule și ca să le vedem am făcut excursii de o zi și am fost într-o croazieră. Ne-am dus la agenția Moonrise unde Yvonne, o doamnă cu trăsături asiatice, ne-a făcut mai multe oferte și ne-a ajutat să alegem. În dimineața excursiei ne-am așezat cuminți pe marginea străzii așteptând autobuzul care să ne ducă la șalupă. Din când în când trebuia să facem semn clar mașinilor papuc care ne claxonau, că nu dorim un taxi. Din curba drumului a apărut autobuzul și cu siguranță a oprit în dreptul nostru. Ghidul ne-a întrebat dacă suntem noi cei pe care trebuie să-i ia și la confirmarea noastră ne-a lăsat să urcăm.
Turistul este o ființă egoistă. Are un timp limitat, cheltuiește sume mari de bani în acest timp și i se pare că asta îi dă dreptul: să ocupe locul cel mai apropiat de ușă, să stea cel mai aprope de ghid, să rămână ultimul ca să facă poze, să iasă de pe cărare pentru un unghi original, să calce regulile și lista ar putea continua. 40% din locuitori lucrează in turism. Asta înseamnă că șoferul de taxi care te duce într-un loc sau altul de pe insulă nu te lasă de capul tău să urmezi cărarea, ci merge cu tine sau în urma ta, îți dă explicații, îți răspunde la întrebări, îți atrage atenția la lucruri pe lângă care ai trecut fără să le bagi în seamă. Ghidul îți explică cât de important este să rămâi pe cărare sau în zona permisă, altfel poți să calci pe un cuib de șopârle sau de broaște țestoase; să nu atingi puii de lup de mare oricât de drăguți și curioși ar fi pentru că mamele lor nu i-ar m-ai recunoaște cu mirosul de om pe blana lor, nu i-ar mai hrăni și ar muri; să nu te apropii prea tare de animale, pentru că le stresezi; să nu folosești blitz, pentru că le afectezi vederea; să nu le hrănești pentru că își schimbă comportamentul. Iar această supraveghere combinată cu regulamente stricte de câte bărci pot să acosteze pe o insulă, câți oameni pot fi pe insulă deodată, câți oameni cu un ghid, face posibilă experiența din Galapagos.


Când am plănuit excursia ne-am gândit să mergem și singuri. Așa am ajuns la tunelurile de lava care s-au format în urma racirii stratului exterior, în interior continuând să curgă lava. Pe pereții lor se pot vedea erupții succesive, care au dus la rotunjirea jumătății inferioare și în final la astuparea tubului. Ne-a întâmpinat o doamnă cam la 55 de ani care ne-a arătat pe o hartă cum sunt tunelurile. Inițial a fost unul singur, dar i s-a prăbușit tavanul în trei locuri și așa au ajuns să fie patru tuneluri, din care cel de aproape 800m era amenajat cu curent electric și avea o podea aproximativ netedă. Am întrebat dacă putem să îl vizităm și pe cel neamenajat și puțin mirată, ne-a dat voie. Am aflat mai târziu că într-un an de zile până la noi mai fusese un cuplu care vrusese să viziteze tunelul, restul mergând direct la cel electrificat. A venit cu noi până la gură și ne-a ajutat să coborâm pe pietrele alunecoase de ploaie. În fața noastră se întindeau doi kilometri și ceva de tunel, înalt de vreo 5-6 metri, care nu semăna de loc cu cel din O călătorie spre centrul pământului. Având doar două lanterne și trei copii făceam cu rândul pe luminătorii, ghidându-ne și ajutându-ne să înaintăm printre bolovanii căzuți din tavan. Pe pereți vedem rădăcini fine și niște ciuperci conopidiforme. Găsim urme vechi de foc cu o mulțime de capse de blugi, modele diferite. Pe tavan sunt o mulțime de picături de apă care sclipesc aurii. Ajunși în fața unei alte dărâmături majore, hotărâm să ne întoarcem, dar nu ieșim din tunel înainte de a stinge lanternele și a ne uita cu ochii larg deschiși în beznă și ascultând liniștea. Am sentimentul că ne-am ținut de mâini pentru a nu ne pierde, dar poate că nu e adevărat.


În comparație cu acest tunel, cel electrificat era de-a dreptul turistic și mult prea simplu. Ne-am întors la locul de unde am cumpărat biletele ca să așteptăm taxiul. L-am cunoscut pe tatăl doamnei, profesorul Gallardo care venise la 23 de ani în Galapagos pentru a-i învăța pe copii și care a descoperit tunelele. Ne-a întrebat dacă am văzut tot tunelul și părea puțin dezamăgit ca am ajuns doar la jumătate. Doamna nu intrase în tunelul respectiv în ultimii 15 ani și păreau să nu știe de unele dărâmături. Drobul de sare mi-a apărut pe ecranul minții după două zile citind cartea Deep Survival. Am fi putut să fim îngropați de vii... dar n-am fost. Am continuat să discutăm despre tuneluri iar doamna le-a oferit copiilor guava, o păstaie verde cu rizuri de aproape un metru lungime și 5 cm diametru. Maria s-a dus să o ajute să o culeagă cu un fel de coasă lungă, apoi au desfăcut-o și am gustat cu toții pulpa albă, dulce și umedă și ne-am uitat mirați la semnițele vinete-negre care erau deja încolțite.

În curând a venit taxiul și ne-am luat rămas bun cu guavele în mâini, cu sentimentul că plecam de la rude mai puțin cunoscute. M-a impresionat dorința femeii de a ne îmbogăți experiența și cred că și noi am impresionat-o pe ea. O familie cu trei copii care călătorește, cu Ioan care seamănă cu unul de-al lor! Am întâlnit persoane care uitându-se la Ioan au început să vorbească în spaniolă, așteptându-se să li se răspundă la fel. Suntem un fenomen rar, din nenumărații turiști, am văzut doar o familie cu copii. Chiar și tineri sunt puțini.

Oamenii care locuiesc în Galapagos au trăsături amerindiene: pielea smeadă, ochii negri, pomeții largi și înalți, de statura scundă și puternici. Dar ca în orice loc turistic sunt și asiatici, și nordici, și africani, și români. Femeile se îmbracă frumos și colorat, bărbații obișnuit. Muncesc din greu și nu am văzut nici măcar un cerșetor. Sunt deschiși, curioși și vorbăreți, vor să știe de unde suntem și cum am învățat spaniolă.


Orașele sunt un amestec de foarte vechi cu foarte nou. O casă cu două etaje, cu gresie și piscină, stă lângă un bordei acoperit cu tablă ondulată și curte cu lavă sfărâmată. Multe case sunt încă în procesul de a fi construite (plătești mai puține taxe) dar cu puțină vopsea și imaginație și o curățenie deosebită totul devine frumos, nu mai vezi fierul ieșind din betonul armat. Felinarele au panouri solare, ceea ce permite o luminație feerică seara, o plăcere să te plimbi pe faleza acoperită cu dale de piatră și presărată cu bănci pe care scrie Conservamos lo nuestro. Dar rondelele de flori trebuiesc udate cu mâna pentru că nu s-a planificat un sistem de irigație proprie.


Am fost întrebați dacă ne place mâncarea ecuadoriană. Inițial nu știam răspunsul: un grătar cu orez și fasole și salată mi se părea mâncare de turiști. Am mâncat și pe stradă: empanadas con queso, un fel de gogoși cu brânză, și borjillo, o cocă cu yucca și zahăr cu umplutură cu banane, mmmm foarte bun. Dar poate că cea mai autentică mâncare ecuadoriană am mâncat-o în croazieră. Micul dejun era constituit din sucuri de fructe (naranjilla, tomatillo, mora, guayanava, limon) ouă, carne. La prânz ne-au plăcut în special supele, foloseau ceva ca o salată, dar un gust parfumat. Iar la masa de seară aveam un pește super fraged și bun (am avut bucătar grozav!) Da, ne place mâncarea ecuadoriană.

Croaziera a fost o experiență nouă pentru noi. Am călătorit pe yachtul de clasa întâi Galaxy, cu fotolii și banchete acoperite în catifea și cu sundeck cu iarbă artificială. Inițial ne-am simțit precum ruda săracă, dar văzându-ne co-pasagerii îmbrăcați în pantaloni scurți și tricouri, ne-am liniștit: noi eram mai eleganți decât ei. Am avut un program intensiv, cu vizitat insule dimineața și după-amiaza, cu foarte puțin timp liber și am văzut locuri pe care altfel nu am fi avut cum. Plaja cu olivine ( o piatră prețioasă formată în procesul erupției) ne-a apărut verde doar la lumina apusului(insula Floreana). Plaja de pe Espanola cu nisip alb era presărată cu lupi de mare, așezați unii lângă alții precum purceii, cap la coadă. Puțin mai încolo, printre lava bătută de valuri, crabi roșii Sally light foot și iguane marine, negre cu stropi roșii pe a căror spinare creșteau alge verzi. Broaște țestoase care înoată chiar lângă mal și te fac să te întrebi dacă vor să iasă ca să-și depună ouăle.


Am plecat în călătorie fiecare cu agenda lui proprie. Dar stând aproape tot timpul împreună, văzând atâtea lucruri, trăind aceleași experiențe, ne-am întors mai uniți, conștienți de vulnerabilitatea noastră individuală și puterea noastră de grup.

Puerto Villamil de pe insula Isabela este un sat puțin mai mare, care are multe hoteluri și hostaluri. Are chiar și un mini stadion, unde se joacă fotbal în fiecare seară, cu excepția duminicii. În linie cu el sunt restaurantele, în dreapta este spitalul, în față este parcul, în spate este oceanul. Trotuarele înalte sunt din beton, iar străzile de nisip. După ce am mâncat masa de seară la restaurantul Tres Hermanos ne întoarcem spre hotelul nostru. Asistăm la unul din rarele momente în care două mașini trec una pe lângă cealaltă în sens opus, dar una din ele stă și așteaptă să poată folosi contrasensul. Drumul ei este blocat de un copac bătrân care crește în mijlocul străzii. Oare ce o să mai vedem când mergem în jurul lumii?